De obicei însoţesc fetele Pokapi în călătoriile lor. Am fost curieri, ne-am bălăcit în Marea Neagră şi am petrecut un sfârşit de săptămână la Harghita. Merg peste tot cu ele oricând pot.

Într-o zi s-a adus în discuţie faptul că Szidi se pregăteşte pentru o călătorie în interes de serviciu în America. Cu teamă i-am pus marea întrebare: Pot să vin şi eu cu tine? Era o altfel de călătorie şi nu ştiam dacă pot s-o însoţesc. Dar Szidi nu a fost deloc mirată de întrebarea mea, dimpotrivă. Cu zâmbetul pe buze doar atât mi-a spus: „Deja ţi-am pregătit locul confortabil în rucsacul meu”.

Eram foarte entuziasmat. Nu-mi venea să cred că într-adevăr voi zbura. În fiecare seară număram cât trebuie să mai dorm până pornim: cincisprezece…, paisprezece…, zece…, nouă…, trei…, doi…, unu!

În sfârşit a venit ziua mult aşteptată! Drumul a fost lung, dar a trecut repede. Imaginaţi-vă că am avut loc separat în avion, ba mai mult, am primit şi pătură! Am povestit, ne-am uitat la poveşti, am mâncat, am dormit, ne-am împrietenit. 

Aşa s-a întâmplat că am cunoscut-o pe Lufthy.

Tare mult mi-a plăcut de ea. Ne asemănăm în multe aspecte. Ea e mascota echipajului de bord şi preferatul copiilor, aşa că am avut multe teme comune. Am povestit mult şi pe când să obosim, am ajuns în America.

Am avut emoţii la vamă pentru că eu nu am paşaport. Dar Szidi m-a liniştit spunându-mi că şi din Africa am venit fără acte, aşadar totul va fi în regulă. Şi a avut dreptate. Controalele au trecut repede şi ne-am grăbit spre hotel.

După câteva zile am început să mă plictisesc

Evident Szidi trebuia să lucreze. Iar eu aşteptam zile întregi după ea. Nu a fost prea distractiv pentru mine. Aşadar într-o zi m-am gândit să-i fac o farsă. Să mă joc de-a v-aţi ascunselea cu ea.

Înainte să ajungă Szidi acasă, am căutat ascunzătoarea ideală: m-am tras sub pat şi am aşteptat. Când a ajuns, am observat că mă căuta din priviri. Am chicotit în mine. Nu am putut vedea ce se întâmpla, dar auzeam paşi repezi prin cameră, scârţâitul uşilor de dulap, tragerea sertarelor, mişcarea perdelelor. Într-un sfârşit m-a găsit: „Hei, aici eşti?!”. Szidi, cu privirea ei zâmbitoare m-a privit, m-a ridicat şi m-a strâns în braţe cu dragoste.

M-am plâns de tristeţea mea: mă plictisesc singur în cameră. Szidi a avut o rezolvare şi pentru această problemă. Mi-a promis că mă duce cu ea la serviciu. Aşa s-a şi întâmplat.

A fost o aventură demnă de poveste. Am crezut că lucrează într-o fabrică în nori, pentru că am început să urcăm spre cer într-un cadru interesant. Pe urmă, m-am lămurit că suntem într-o clădire zgârie-nori şi că ne îndreptăm cu liftul spre un birou. Nici asta nu a fost rău, dar aş fi privit şi fabrica de ploaie.

Eu, călătorul în timp

Într-o dimineaţă am experimentat un lucru ciudat. Toată lumea stătea în faţa unui televizor şi râdea, povestea, dansa. Când am întrebat ce se întâmplă, mi-au răspuns: călătorie în timp, suntem în 2050. Nu prea am înţeles ce înseamnă asta. Locaţia arăta foarte ciudat: totul lumina în întuneric, erau lumini peste tot, oamenii erau îmbrăcaţi în haine argintii şi le străluceau pantofii şi părul. Mi-am amintit de carnavalurile de acasă. Partea cea mai bună a fost că şi pe mine m-au acceptat printre ei, au vorbit frumos cu mine, s-au interesat de mine şi am făcut poze împreună.

Am crezut că acesta a fost punctul culminant al zilei, dar m-a aşteptat o nouă surpriză. Am avut ocazia să mă urc într-o maşină care se conducea singură.

Pentru mine neobişnuit a fost că maşina se conducea singură, pentru ei faptul că un mic okapi stă la volan. După plimbare m-am gândit că, dacă aşa arată maşina viitorului, atunci şi eu voi putea fi şofer. Şi voi putea vizita fiecare mic cititor.

O nouă zi, o nouă aventură

Am pornit spre „oraşul care nu doarme niciodată”. Cum adică nu doarme? – am întrebat-o pe Szidi. Toată lumea trebuie să doarmă şi să se odihnească… În scurt timp însă, am înţeles ideea.

…m-am trezit într-un oraş care e în continuă mişcare. M-aş fi pierdut uşor în mulţimea de oameni, dar norocul meu a fost că Szidi a avut grijă de mine. Când ne-am plimbat prin parc sau când am vizitat Statuia Libertăţii, m-a ţinut strâns lângă ea. Totuşi uneori îmi permitea să contemplez, să respir parfumul şi atmosfera oraşului.

Pentru mine America a fost o aventură de neuitat. Au mai rămas câteva continente de explorat, dar acum, dacă nu vă supăraţi, aş vrea să mă odihnesc puţin.

Dacă vreţi să vedeţi și pozele din această călătorie, uitaţi-vă la Highlightul nostru de pe Instagram.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *